Fecioara

2021 © Cronica Moldavă
Anul II, Nr. 10, Octombrie, Ediția 8
autor: Ciprian Antoche
© Toate drepturile de autor rezervate prin lege!

M-ai amăgit cu raza ta și zâmbetu-ți viclean
Când răsăreai încă devreme și alinai în rouă,
Pletele-ți blonde pietănai și-mi trimeteai alean
De-ai despărțit sufletul meu și dragostea-mi în două.

Și-atât de sus, din vârf de cer, privirea ta codană
Mă dojenea și amețeli învăluiau să-mi vină,
Precum un crai de împărat cu volbura bălană
Îmi cuprindeai cu sărutări ființa mea senină.

Azi nu mai știu pe cini iubesc și cine mi-i ales
Căci un răscol mi-ai dat în piept, în inima ce-mi doare
Pământul șade plin de rod și-așteptă-a fi cules
Pe când eu plâng, visând frumos, la mândru-ți chip de Soare.

Și Soarele se scobora, atâta de aproape
Încât simțea în palma ei sărutul lui divin,
Cu razele de dimineață, ținând-o să nu-i scape
Tot îi șoptea amorul vorbei vibrându-i trupul plin.

Dar câtă dragoste iscară în scurtul lor de vreme
De parcă cunoscuse viața, etern odinioară!
El s-a născut odat cu timpul, o stea altor boeme
Pe când ființa-i pământeană, prea tânără fecioară.

Nu conteneau să își arate iubirile orbețe
Amorul lor neprihănit cu jinduri zile curg,
În zori se-așteptau grăbiți spre-aș da bună binețe
Și revedere își jurau când cobora amurg.

Și a durat iubirea lor, durat-a poate încă
De nu isca blestem și râcă dinspre cerata Lună,
Căci Soare ei, tot drag era, o patimă adâncă
Ce n-o purta de ieri de azi, ci-n facerea străbună.

Când Dumnezeu făcut-a lumea și-a așezat pe cer
Și Soare, Lună și Pământ spre-a rândui Geneză,
Călcâiul Lunii se aprinse spre-a nu fi efemer
În taină a-l iubi pe astru, spre Soare când cuteză.

Ședeau preună zi de zi uitând a lor menire
Nici nu-și grăiau, ci doar oftau, de dragul lor cuprins
Când razele-și amestecau, în loc de strălucire
Pe ceriul nalt iscau potop de stele neatins.

Cum Cel de Sus știe pe toate, le-a separat destinul
Căci rânduiala fuse alta în largul Univers,
Să nu se curme-al lumii faceri, iscându-se pelinul
I-a separat când lăcrimau asemeni unui vers.

Au plâns o vreme despărțiți, căci Soarele în zi
A fost silit ca să străluce când Luna șade-n noapte,
Și-și mai găseau priviri frumoase a zorilor de-ar fi
Ori pe-nserat, când amândoi, suspin aveau în șoapte.

De-atunci trecut-a un etern și s-au deprins cu dor
Căci Făcătorul a fost surd la rugăminți primite,
Cum ochii nevăzuți se uită, se uită și amor
Și-a lor iubire, timp a stins-o în inimi nesortite.

Dar iaca azi, Luna aflând, de dragostea de Soare
Ce-o poartă unei fetișcane, asemeni florii pure
Și-a amintit cum ea iubea și dragostea cum doare
Și nu se cade să o lase iubirea ca să-i fure.

Grăbea-n amurg a răsări cu multa mai devreme
Când stând-a sus pe naltul cer privea la-ndrăgostiți
Ce-și promiteau buna vedere când zorii se vor screme
Iar dimineți, îi aștepta, aflându-i tot iubiți.

Mai lenevea în tălpi de ziuă să-i vadă, să-i tot vadă
Pândind la dragul ce-l aveau, un drag ce o durea:
Pe mine n-a iubit la fel plăcându-i raza-mi fadă
Asemeni bietei muritoare ce dragul lui și-l vrea!

Ciudându-și chipul ei cerat în creierii de noapte
Când Soarele își hodinea lumina sa deplină,
Se cobora peste odaia cu razele-i prea scoapte
Unde fecioara vis își poartă și dragostea-și anină.

Ce-o fi găsit Soare la dânsa că-atâta-i de plăpândă
Asemeni unei flori în vânt ce șade să se frângă!?
Și mâna ei: prea uscățivă, privirea însă-i blândă
Dar ce folos, căci iaca moartea, venit-a să o strângă!

Plimbându-și galbenul de ceară ce îi cădea din rază
Haina Lună tot rânjea de-o largă fericire:
Ia să te văz acum urâtă, cu pielea-ți ca turcoază
De mâine când zărite-va, ți-o da Soare iubire?

Dar căutând-o mândrul astru când lumea răsări
Cerată-n chip, turcoază-n piele, o hâdă muritoare
Cu razele-i ce-s doar lumină, ferind-o a muri
A oblojit-o cu iubire, frumoasă-i iar ca floare.

Ba mai frumoasă s-a făcut precum era odată
De se pleca în fața ei natura cea bujoară,
Asemeni frumusețe rară n-avuse niciodată
Pământul… ce-o iubea în taină pe tânăra fecioară.

Și dumnealui, Pământul sfânt, își suferea amorul
Când doar la brațe ei ședeau și Soare-o mângâia,
Dar își purta durerea-n suflet și-și contenea el dorul
Nevrând a face rău fecioarei când dragă îi era.

Dar Luna, când văzu iar noaptea cea rară frumusețe
Ce Soarele îi da pe chip plăpândei lui domnițe,
Se scoborî iară-n odaie și cu a ei palpețe
O mângâie ‘nadins cu ceară și îi albi cosițe.

Și iarăși Soare răsărind necontenea frumosul
Ce-l așeza la loc de cinste pe trupul ei plăpând,
Și făurea aureolă ce întrecea prisosul
Purtând-o peste zi în brațe, în suflet și în gând.

Pământul izvora zvâcnire știind-o mai frumoasă
Căci îi călca cu talpa moale suavele lui spice,
O ocrotea ca pe un sfânt, icoană cuvioasă
Chiar de-o știa iubind pe Soare, dar o știa ferice.

De câte ori nu l-a-ngrijit, frumoasa lui fecioară
Dereticându-i cu plecare a sa scoarță fertilă!
I-a curățat cu drag ales tot trup ce-l înconjoară,
Tot rodul ce i-a dăruit în palma ei umilă.

I-a-ntors blajin brazda rodoasă cu-a sale rugăciuni
Și l-a hrănit cu-a ei semințe, asemeni stropi de aur
L-a pieptănat de-atâtea ori strângându-i uscăciuni
Și l-a făcut frumos ca dânsa purtând pe creștet laur.

De fraged prunc știa Pământul pe dumneaei copilă
Ce a crescut alături lui precum i-ar fi fârtat,
I-a râs plângând, i-a plâns râzând, și-a hilizit tupilă
Și-n glasul ei mieros și dulce cu doine l-a-ncântat.

Și câte nu i-a povestit știindu-l ca un tată
Ori frate, soră ori măicuță i-a ascultat cuvântul
De-atâtea ori, ea adormind pe scoarța-i bucălată
Când el o învelea cu frunze și îi cânta cu vântul.

Și a iubit-o în ascuns nearătând vreodată
Ce sentiment purta spre ea, asemeni nimănui:
Cum aș putea mărturisi, grăi Pământ deodată
Și-amorul meu cel infinit, cum aș putea să-i spui?

Dar taina lui rămase taină și vrut-a să rămâie
Știind-o într-o fericire cu Soarele ales,
Se îngrijea de-al ei destin din creștet în călcâie
Se crească-n pârgul ei frumos ca fructul necules.

Of, Soare ce-mi cutezi, de ce o faci frumoasă?
Grăi hapsâna cea de Lună, de păr când se apucă
Ce are ea de nu am eu? Atât de mlădioasă
O vezi în ochii tăi de foc ce inima-mi usucă!

Dar Soare surd nu-i răspundea, nici nu dori a ști
Decât amoru-i pătimaș ce îl dădea fecioarei,
Mai bine s-ar fi stins pe cer, ales-a a muri
Alăturea de el s-o știe, să-i șadă la picioare-i.

Și-a tot urât Luna domnița și-a vizitat odaie
De-n zi trecută și venită slăbea vlaga-i trupească,
Iar raza Soarelui trudea să-i capete văpaie
Și rumen în obrajii trași, făcând-o să renască.

Renaște azi, renaște mâine, dar iacătă-n senin
Nu reuși ca altădat frumosul să-i apară,
Căci Luna-n fiecare noapte și orbul său venin
Pe trupul ei, ceară de raze, curgea ca prima oară.

Și spre a face-o bine iar, se-apleacă mândrul Soare
Dar raza lui, de lance vârf, îi arde pielea ludă:
De-ar sta la pieptul meu de foc, furat-ai în suflare
Nici n-aș lăsa să-și stingă viața, căci în etate-i crudă!

Dorind să-i știe viețuirea ce stinge ca o ceață
A strâns-o Soarele la brațe pe-a lui fecioară jună,
Dar i-a furat dintr-un amor și ultim rest de viață
Sub lacrimi scurse de durere și rânjetul de Lună.

Și-odat cu sufletul plecat, fecioara-i iar frumoasă
Chiar mai frumoasă cum era când radia prin mers,
Steclea asemeni unui Soare, o pală luminoasă
Ce a chemat la moartea ei întregul Univers.

Uitând de trupul cel firav s-a ridicat un Soare
Să-și vadă de al lui destin pe naltul său de cer,
Lăsând fecioara printre morți, în lumea muritoare
Străluce el altor domnițe de-al său amor ce pier.

Și Luna îl visează-al ei, nestăvilit în toate
Un crai purtat de la Geneză în inimă ascuns,
Iubirea ei spre mândrul Soare, socoate și socoate
O moarte ce a pătimit-o un suflet nepătruns.

Numai Pământul lăcrimează și pierderea deplină
Ce-a rupt din sufletu-i sortit, o plânge și-l doboară
Și-n inimă se-așază junghi, căci simte ca o vină
Purtată-a fi că n-a-ngrijit de sfânta lui fecioară

Și de o forță ar avea, ar rupe Soare-n două
Iar Lunii acre, cu-n blestem, cerată pală-ar stinge
Dar ei sunt sus, iar el e jos, în lumea dată nouă
Și parcă-alăturea de noi durerea îl atinge.

S-a stins frumoasa lui fecioară în lumea ast nebună
Și i-a săpat în sânul său mormânt asemeni plânsul,
Baremi acum o știe-aproape purtând pe cap cunună
Și veciuri va rămâne-a lui, să șadă lângă dânsul.