Închisoarea de la Aiud. În intimitatea iadului

2021 © Cronica Moldavă
Anul II, Nr. 22, Octombrie, Ediția 11
autor: Adrian Alui Gheorghe
© Toate drepturile rezervate prin lege!

dialog cu dl. Grigore CARAZA, „beneficiar” douăzeci şi unu de ani al închisorilor comuniste – (fragmente)

–Vă rog să detaliaţi programul unei zile din închisoare. O zi obişnuită, dacă putem numi acele zile ca obişnuite…

– Da, mă pot referi la o zi obişnuită, dar sunt în dilemă, pentru că am trăit deopotrivă închisoarea comună dar şi reeducarea. Fiindcă este mare diferenţă dintre ziua de puşcărie obişnuită şi ziua din timpul reeducării.

– Detaliaţi, în acest caz, o zi obişnuită şi una din timpul reeducării.

– O zi obişnuită? Ne sculam dimineaţa la ora şase, la ora şapte era deschiderea. La ora şase se schimbau gardienii, la douăsprezece ore. Schimbul era la ora şase dimineaţa şi la ora şase seara. Primeam, ca mic dejun, o cană de aşa zis ceai, care de obicei nu era nici dulce. Sau mai primeam un fel de cafea care era o zeamă colorată, fără zahăr, fără gust. Zahărul îl furau la bucătărie, că nici în societate, afară, nu se găseau alimentele de bază. Şi ne venea dimineaţa porţia de pâine pentru toată ziua, era vorba de un sfert de kilogram de pâine, adică două sute cincizeci de grame, pentru douăzeci şi patru de ore. Era un fel de pâine care se făcea în tavă, cu foarte multă apă, că dacă o strângeai în mână rămânea ca un cocoloş. Deşi era pâinea pentru o zi întreagă, de obicei când o primeai o mâncai imediat. Apoi răbdai. Răbdarea era lungă şi grea, din punctul acesta de vedere. Apoi urma programul obişnuit. Adică stăteai în celulă. Şi aşteptai. În zilele bune eram scoşi în curte, ne mişcam în cerc, câte douăzeci de minute, la distanţă unul de altul, să nu putem comunica. Eram scoşi deţinuţii din câteva camere, din câteva celule. Acesta era actul de bunăvoinţă cel mai mare pe care îl făceau gardienii. În rest, zăceam în celulă, într-o atmosferă de aşteptare şi deznădejde.

– Cât era de mare o celulă?

– O celulă era de patru metri pe doi.

– Deci opt metri pătraţi. Şi câţi eraţi în acest spaţiu extrem de mic?

– La început, în anul 1950, când eu am ajuns în Aiud, aveam douăzeci de ani atunci, şi îmi amintesc că am fost introdus la etajul doi, spre nord, în celula 199. Nu era nimic în celulă, absolut nimic, şi ne-au băgat câte opt în fiecare celulă, stăteam unul lângă altul, fără rogojină pe jos, fără nimica. Şi aşa am stat luni de zile până ce şoldurile noastre şi dreptul şi stângul începuseră să puroieze, fiindcă era tare duşumeaua iar noi eram din ce în ce mai slabi. Fiindcă acolo se murea de foame. Şi zilnic se murea de foame. În scurt timp vedeai că nu te mai puteai ridica de jos decât ţinându-te de perete şi când ajungeai pe verticală trebuia să te obişnuieşti pentru că celula se învârtea cu tine. Şi abia apoi puteai să faci doi, trei paşi, înainte şi înapoi. Că nu aveai unde să te mişti, în opt metri pătraţi şi în înghesuiala aceea. Apoi venea la prânz mâncarea – şi ce era mâncarea? – era un polonic de patru sute de grame cu o fiertură. Când era varză, aveai câteva fire, în rest era apă. Când era fasole, numărai douăzeci, douăzeci şi două de boabe. Mai era arpacaşul, la fel număram boabele de arpacaş fiert în multă zeamă. Ce înseamnă arpacaş? Denumirea vine din maghiară şi înseamnă orz decorticat. E un aliment fără valoare nutritivă, e pentru animale iar pe om îl îndobitoceşte. Abia la a treia condamnare, după 1970, s-a scos orzul decorticat din alimentaţie, chiar şi din alimentaţia deţinuţilor şi asta printr-o înţelegere internaţională. Orzul a rămas, astfel, numai pentru animale. Luat aşa, calculat, mâncarea pe care o primeam într-o zi cu bunăvoinţă ajungea la şase sute de calorii, în condiţiile în care un om are nevoie, ca să supravieţuiască, de două mii patru sute de calorii pe zi. Noi aveam şase sute…!

– Ce se întâmpla după amiază? Care era programul unei după amieze obişnuite?

– Acelaşi program…

– Dar ce însemna program?

– Nimic. Aşteptai, în întuneric, chircit pe o parte şi pe alta, pe o duşumea rece, să treacă timpul. Atâta. Programul era al călăilor, să cedezi psihic, să te dezumanizezi, să înnebuneşti, să mori. Noi nu eram acolo, în puşcăria comunistă, nişte deţinuţi care îşi ispăşeau o pedeapsă, noi eram închişi ca să dispărem, să murim încetul cu încetul. Ne mai învârteam ca să nu amorţim, vorbeam în şoaptă, încercam să ne convingem unul pe altul că nu am murit, ne îmbărbăta.

– Deci totul se petrecea în celulă. Opt oameni, în opt metri pătraţi, încercând să supravieţuiască. Prin uşă treceau doar speranţa şi gândul. Acestea erau cele mai vii lucruri din acel peisaj mortificat.

– Aşa e. Nu ne-am pierdut nici o clipă speranţa.

– Şi ce speraţi?

– Că vom fi liberi. Atunci gândeam la moment, eram noi, fiecare în parte şi mai era sistemul care voia să ne îngenuncheze, să ne facă să dispărem.

– Era întuneric în celulă?

– La început, da. Apoi ni s-au pus un fel de jaluzele şi celulele erau în semi-întuneric. Erau nişte jaluzele din lemn care erau orientate înspre cer.

– Puteaţi să citiţi?

– Nici pe departe. Era interzis complet. Dacă ţi-ar fi găsit numai un colţ de ziar, te băga la izolare.

– Puteaţi vorbi unul cu altul?

– Da, dar numai în şoaptă.

– Cum erau aleşi deţinuţii dintr-o celulă? La întâmplare sau după o anumită regulă, după o anumită pedeapsă…?

– La început, la întâmplare, dar mai târziu au fost diferite formule după care erau grupaţi în celule. De exemplu, au fost şi în ordine alfabetică. După aceea pe categorii intelectuale, profesionale. Oricum, tovarăşii de celulă se schimbau periodic, unii primeau alte pedepse, alţii erau mutaţi la alte închisori. Îşi făceau de lucru cu noi, să dea impresia că au multă treabă, că fiara luptă împotriva comunismului chiar din celulă.

– După amiază, în celula semi-întunecată, vorbind doar în şoaptă. Se mai întâmpla ceva? Vă ideologiza? Vă puneau să citiţi documetele partidului, să ascultaţi prelegeri despre viaţa nouă…? Ce se mai întâmpla? O zi e lungă, mai ales când nu faci nimic.

– Nimic din toate astea. Eram ca nişte saci de cartofi într-un siloz. Trebuia să murim datorită propriei inutilităţi, să turbăm, să ne umilim, să dispărem. Asta se dorea, de fapt.

– Cum se petrecea o seară obişnuită?

– La ora optsprezece se schimbau gărzile, venea gardianul din tura de noapte. Vă daţi seama, în amorţeala aceea până şi acest lucru era un eveniment. Apoi iarăşi aşteptam, zăceam. Ar putea cineva să facă un exerciţiu, măcar mental, de ce însemna acea aşteptare, în acele condiţii? Apoi era stingerea…

– La ce oră era stingerea?

– La ora 21 la început, mai apoi la ora 22.

– Aveaţi paturi în celule? Că nu aţi spus nimic de ele până acum…

– Nu, nici pe departe. Am avut paturi, hăt, târziu…!

– Deci totul, viaţa, se petrecea jos, pe duşumea. Sau pe piatră?

– Nu, aveam norocul să nu fie ciment pe jos ci duşumea.

– Noaptea vă era respectat somnul?

– Păi ce somn mai era acela, când zăceai flămând şi gol tot timpul? Gardienii te lăsau în pace, fiindcă dormeau şi ei noaptea, moţăiau.

– Asta a fost, hai să zicem, în perioada obişnuită. Dar cum se petreceau lucrurile la reeducare? Cât aţi stat la reeducare?

– Patru ani. Mai precis, reeducarea la Aiud a început în anul 1960 şi s-a terminat în anul 1964. Au fost şi ceva pregătiri, chiar înainte de ‘60. Dar cele mai multe despre reeducarea din Aiud le poate spune Valeriu Anania, cel care a condus, de fapt, reeducarea. El se cunoştea cu Crăciun, directorul închisorii, încă din anul 1946, când a fost greva studenţească de la Cluj, grevă condusă chiar de Anania, care era student. Odată şi odată tot trebuie să iasă adevărul la iveală, măcar dânsul ar fi trebuit să facă mărturisirile finale. Nu putem face lumină pentru acele timpuri, dacă nu recunoaştem vinovăţiile şi pe vinovaţi.

– Care era programul unei zile – dacă putem să-l numim program – la reeducare?

– Pentru cei reeducaţi sau pentru cei care au refuzat reeducarea? Că erau ipostaze diferite.

– Normal, pentru cei care au refuzat reeducarea, fiindcă eraţi printre ei…! Cum era mâncarea, de exemplu?

– La început, numărul celor care au refuzat reeducarea a fost mai mare. După aceea s-a tot subţiat, dar cei care conduceau reeducarea au uzat de toate mijloacele, încât la sfârşit au rămas verticali doar cincizeci şi şase de oameni din şapte mii, câți fuseseră la început. Cei şapte mii de oameni au fost scoşi din celule, ca să nu fie otrăvit mediul care începea să devină curat, şi în fabrica Stoica, care era alături, fabrică luată de închisoare, s-au făcut dormitoare foarte multe şi mari, având aici tot confortul: pătură, mâncare bună, cărţi şi bineînţeles, vorbesc la figurat, otrava care li se dădea zilnic şi care era lecţia care era împotriva neamului românesc, a bisericii şi a legionarilor. Pentru că pentru comunişti Biserica a însemnat cea mai mare piedică, iar legionarii erau cea de a doua mare piedică.

– Care era, totuşi, programul unei zile a unui deţinut care nu accepta reeducarea?

– Acei care au refuzat reeducarea au fost băgaţi în zarca. Zarca a fost făcută de Bruckental, guvernatorul Ardealului, în timpul Mariei Thereza, el fiind şi unul dintre amanţii ei, după cum se ştie şi era închisoarea numai pentru români. Zarca avea parter şi etaj, cu 74 de celule. Încă din 1928 zarca a fost declarată insalubră pentru că până la un metru, un metru şi ceva zidul era umed, tot timpul umed şi acolo era cel mai bun sistem, pentru comunişti, de a ucide oamenii, încet, încet, cu metodă. În zarca, în timpul reeducării, la ora 5 dimineaţa era deşteptarea şi la ora 10 noaptea era stingerea.

– Iar peste zi stăteai în umezeală, dârdâind de frig…

– Peste zi stăteam numai în picioare, nu aveam voie nici măcar să atingem patul, nici măcar să ne rezemăm de pat. Iarna se dădeau doar câteva lemne, era câte o sobă de metal care nu făcea mai deloc căldură. În gamela pe care o aveam în dotare puneam apă, o puneam pe sobă şi făceam apă fierbinte şi eram foarte fericiţi că puteam bea apă fierbinte. Programul era unul singur: foame, frig, stat în picioare. Adică exterminare.

– Şi se murea, se murea în condiţiile astea, nu-i aşa? Cum se murea la Aiud, domnule Caraza? Moartea era o dramă sau o izbăvire?

– Moartea era banalizată, acolo, devenise un act statistic pentru administraţie. Când duceau mortul la Râpa Robilor, locul unde erau îngropaţi cei care nu rezistau, unde acum este un monument impresionant, care se regăseşte şi pe coperta cărţii mele, erau nişte sicrie de serviciu care erau manevrate de câte patru deţinuţi. Doi trăgeau, doi împingeau. Iar împrejur erau doi, trei sau chiar patru gardieni cu armele în mâini, care păzeau cortegiul improvizat. Dar în momentul în care ieşeau pe poartă, unul din gardieni, cu o sulă mare, înţepa mortul în inimă, de câteva ori, ca să fie sigur că e mort, că nu e o moarte aparentă şi să nu cumva să-şi revină, să scape şi să evadeze din cimitir. Se spune că era mormânt pentru fiecare şi că fiecare avea sicriul lui. Nu-i adevărat, când se ajungea acolo era o groapă unde se răsturna mortul, hainele de la puşcărie erau recuperate, că erau pe inventar şi era îngropat doar în ismene, în chiloţi sau chiar în pielea goală. Aşa au fost aruncaţi în groapă începând cu un Mircea Vulcănescu, continuând cu mari somităţi ale neamului nostru. Pentru că Aiudul, în afara faptului că a fost cea mai grea închisoare din sud-estul Europei, a fost închisoarea intelectualilor. Acolo au murit treizeci şi patru de generali, acolo au murit savanţi, ingineri, doctori, preoţi, toţi parte din crema inteligenţei neamului românesc. Şi aşa cum am mai spus, locul acela, din cimitirul de la Aiud, e plămădit cu creierul şi cu sângele inteligenţei româneşti.