2021 © Cronica Moldavă
Anul II, Nr. 22, Octombrie, Ediția 10
autor: Neculai Cojocariu
© Toate drepturile rezervate prin lege!
În mijlocul ţintirimului, tronează înţelept şi maiestuos, ca un bătrân ce se află, un măr, copac aşezat aici, – aşa spune satul – de la facerea lumilor. Ca pomul cunoaşterii din Eden, e martor precum un filosof tăcut, la toate ale lumii: a celor văzute şi nevăzute, a celor trecătoare şi a celor netrecătoare.
La suprafaţă, în lumea văzută, fost-a legănat în vânturi – ce-au trecut peste el ca peste ţară – din cele patru puncte cardinale, dar nu s-a frânt nici n-a plecat nicăieri: rădăcini din adâncuri hrănite din carnea şi pulberea oaselor celor trecute, îl ţintuiau bine locului.
Aici, la suprafaţă, l-au troienit flori de mai în tinereţea şturlubatică a primăverilor; aici l-a încălzit căldura de cuptor în zile însetate; aici a ascultat încărcat în zăpezile de altădată în geruri ce-i îngheţau sângele strămoşilor din cercurile concentrice ale anilor, colinde în limba Mioriţei cu Lerui-Ler şi flori de măr înfloriţi n-o să vă vină să credeţi, taman în decembrie, aici merele sale, fructe rotunde şi roşii ca soarele, au gustul strămoşilor; cine-a gustat din ele nu le poate uita niciodată, în orice colţ al lumii ar fi pletat.
Dorul de mere-n pârg, daruri ale copacului din mijloc de ţintirim, nu-i vor da pace fireşte, e dorul de tata, de mama, de bunelul, de rădăcini, de ţară: ţara din morminte.
Şi tot aici, la umbra lui, bocindu-şi morţii stă îndoliată suflarea lumii, în căutarea răspunsurilor legate de Dumnezeu, de suflet de viaţă şi moarte, de pulbere şi veşnicie, de unde venim şi unde ne ducem. La umbra bătrânului pom, văduvele îşi plâng şi îşi tămâiază morţii, dragostele lor cununate acum cu veşnicia.
Aici a suspinat pomul trist, pentru omul căzut în păcate şi moarte, privind la ultima lopată de pământ ce răsuna peste sicrie, gândind, cu siguranţă la deşertăciunea lumii.
Dar tot aici, a tresărit bucurându-se de carul de flori alb-roz dăruit de primăveri, cu care s-a împodobit ca toţi împăraţii lumii. În adâncuri, rădăcinile lui, bine înfipte în trupul neamului, se hrăneau din praful de oase albe ale lui Ion, Gheorghe, ale Mariei sau ale Ioanei; iar atunci când întreaga creaţie cânta „Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le”, din florile alb-roz ce prindeau viaţă în coroană ne zâmbeau aceiaşi Ioni şi Gheorghe, aceleaşi Marii şi Ioane izvorând în lumini din adâncuri.
Legănat în cele trecătoare şi bine înfipt în cele ale veşniciei, întregul copac era un zâmbet. Se vindecase de absurd, biruind cu Hristos, moartea…
… Acum, peste copac a năvălit toamnă ruginie.
Lumina s-a spart în mii de feţe, ca un curcubeu. Poezia copacului în plină toamnă e poezia omului care-şi transfigurează declinul vieţii, împărtăşindu-şi destinul lui pieritor cu al cerului şi al pământului.
Agoniile cerurilor în toamnă revărsate peste el, sunt ale vieţii noastre, iar zilele descresc mai mult în noi. Ne scuturăm frunzişurile de fiecare clipă îngălbenită ce-a trecut, la fel ca pomul din ţintirim, pălit de brumă, de frunze.
Simţim solstiţiul toamnei la fel ca solstiţiul vieţii noastre şi, furtunile din afară, ce tot vin peste noi, ne bântuie cu aducerile aminte.
În toamnă, ne contemplăm melancolia împuţinării noastre, tristeţea treptatei noastre întunecări.
Ne tot bat brume şi, ca în veşnicul dor de mit, ca frunzele tivite în galben, grădinile zilelor noastre îşi coboară sevele în pământ, spre rădăcinile strămoşilor.
Avertismente înscrise în tragicele şi frumoasele stihii din afară şi din noi, cei aflaţi în căutarea eternităţii.
Omul şi poetul mor, încet, încet.
Sufletul şi poezia lui, niciodată!
Cronica Moldavă 