2021 © Cronica Moldavă
Anul II, Nr. 10, Octombrie, Ediția 2
autor: Tiberiu Uță
© Toate drepturile rezervate prin lege!
Gândindu-mă la Caragiale mi-am adus aminte de procesul marelui dramaturg acuzat de plagierea piesei „Năpasta” de către Constantin Al. Ionescu, zis şi Caion. Procesul a rămas celebru în istoria literaturii române, aşa cum îl descrie Paul Ştefănescu în „Scrisori în faţa justiţiei”.
Să derulăm filmul acţiunii procesului, început la 5 martie 1902, în faţa curţii cu juraţi a judeţului Ilfov. Sunt chemaţi sub acuzaţie de calomnie prin presă- Constantin Al. Ionescu, zis „Caion” şi Th. N. Stoenescu, directorul revistei în care se regăsesc articolele incriminate la adresa lui I.L. Caragiale. Inculpaţii sunt asistaţi de avocaţii Oteteleşeanu, Miţescu, Ionescu, Băileanu, Moldovanu şi Al. ŞontuI. Caragiale este asistat de avocaţii Delavrancea, Panu şi Grădişteanu. Potrivit articolului 24, din Constituţia timpului, a fost scos din cauză Stoenescu, directorul revistei, cu motivaţia că acţiunea nu este îndreptată şi împotriva acestuia.
Umoristul G. Ranetti scria: „În sală, când pledează Delavrancea, nu poţi intra fără să pui preţuri de intrare mai mari decât la reprezentaţiile cu Sarah Bernhardt”. El mai propunea să se introducă în codul penal un articol: „acuzatul pe care îl apără Delavrancea- inocent din oficiu, dar Delavrancea să-şi rostească pledoaria pentru desfătarea publicului”.
Faptele: În Revista Literară nr. 16 din 30. IX. 1901, sub direcţia lui Th. Stoenescu, apare un text semnat de tânărul Caion, în care Caragiale, autorul „Năpastei”, era acuzat că ar fi plagiat drama sa după o piesă ungurească intitulată „Nenorocul”, scrisă de un oarecare Kemeny Istvan, dramă tălmăcită pe româneşte de către Alexandru Bogdan în 1848, la Braşov. După mai multe dispute publicate în revistele literare ale timpului, rezultă că un scriitor ungur, Kemeny Istvan, n-a existat niciodată, după cum conclude în „Semănătoarea” Ion Gorun.
Caion a schimbat între timp tactica, susţinând că în realitate „Năpasta” este plagiată după „Puterea întunericului” de Tolstoi. „Felul de a cugeta, gândul personagiilor din „Năpasta” domnului Caragiale, nu-i decâ cugetarea acelor umiliţi mujici care populează întinsul imperiu moscovit”, scrie tânărul şi pătimaşul Caion.
În cele din urmă, are loc procesul Caragiale-Caion. La al doilea şi ultimul termen de judecată din 11 martie 1902, Constantin Ionescu zis Caion înaintează instanţei un certificat medical, cu intenţia de a ataca decizia dacă procesul se judecă în lipsa sa. Curtea constată procedura completă şi în baza articolului 483 procedură criminală (cod procedură penală) dispune judecarea în lipsă.
Iată cîteva secvenţe din cuvântarea avocatului B. Şt. Delavrancea, apărătorul dramaturgului roman.
„… Cum domnilor? Un popor întreg admiră pe Caragiale …. Admiraţia trece peste Carpaţi. Bunul lui nume trece peste hotarele neamului românesc. Şi pe acest om să-l acuze, sprijinit de falsuri, că operele lui sunt jafuri literare? Dar asta înseamnă a izbi în credinţa, în admiraţiunea şi în faţa românilor! Şi ce s-ar întâmplat dacă criticul impostor n-ar fi fost prins? Ce s-ar fi întâmplat dacă nu adunam noi această mulţime de probe? O mândrie a ţării ar fi fost vestejită, nu numai Caragiale înfierat! Şi ce idee şi-ar fi făcut străinii de noi românii? Că suntem un popor care sărbătorim pungaşii, că gloriile noastre se întemeiază pe jaf, că giul nostru este o ruşine, că n-avem conştiinţă, nici demnitate”?
În final, curtea condamnă pe inculpatul Constantin Al. Ionescu, zis Caion, la pedeapsa închisorii corecţionale pe timp de 3 luni de zile şi la 500 lei amendă în folosul statului. Mai condamnă pe numitul inculpat să plătescă lui I. L. Caragiale, suma de 10000 lei daune interese.
Hotărîrea este pronunţată pe 11 martie 1902, în Bucureşti.
Cronica Moldavă 