Proștii mor, dar prostia rămâne!

2021 © Cronica Moldavă
Anul II, Nr. 10, Octombrie, Ediția 7
autor: Ciprian Antoche
© Toate drepturile rezervate prin lege!

Când Nenea Iancu Caragiale afirma că proștii mor, dar prostia rămâne opinia publică i-a sărit la beregata sa literară încercând să-i terfelească imaginea cu scopul de a îndrepta ideea vorbelor sale, asta spre a rectifica înțelesul acestor cuvinte pe care clasa politică a vremii le simțea precum un junghi în inimă. La care proști și la care prostie făcea referire dumnealui, considerat mojicul națiunii de către cei ce reușiseră să se cațere cu dinții pe treptele funcțiunii statului?
Cine să fi fost oare proștii în opinia lui Caragiale? Poporul, clasa politică, societatea românească? Fiecare își simțea musca așezată pe propria căciulă și încercau rând pe rând a alunga-o fără a fi văzuți, chipurile spre a râde cu gura până la urechi de cei ce nu reușeau să se discrimineze. Vinovat se pare că a ieșit tot Caragiale, căci na, vorba aceia, cu prostul să nu te pui că are mintea odihnită!

Poporul dădea din umeri considerând că nu ar fi fost dumnealui, scriitorul, capabil a cunoaște pe fiecare dintre dânșii, oameni născuți a ședea o viață cu căciula-n mână. Și-apoi de unde și până unde atâta prostie când ei, puterea națiunii, trudeau din zori până în creierul de noapte, murdari, rufoși și flămânzi ca să asigure traiul pompos a celor ce știau a mânui biciul pe spinarea norodului. Cum de îndrăznea a-i numi proști când baremi nici nu pricepeau ce forță șade în propriile brațe și câtă puterea ar isca dacă s-ar așeza opincă lângă opincă și talpă lângă talpă? Auzi la dumnealui, să-și bage nasul unde nu-i fierbe oala!

Clasa politică dădea asemeni norodului din umeri, ceva mai vulcanici și mai aplecați spre frâiele națiunii, părând a impresiona prin faptul că își sacrifică întreaga viață, propria familie și educația beizadelelor pentru binele poporului, un moft ce a fost băgat onorific în băncile legislaturii spre a cuceri cât mai multe scaune calde și mai ales somnoroase. De unde să știe el, Caragiale, că proștii ajung tot timpul sus, numiți în funcții nemeritate și neînțelese, purtând o pălărie prea mare pentru capul lor mic, asta taman spre a nu avea niciodată un cuvânt de spus, spre a fi conduși ca pe turmele de oi de către cei ce i-au promovat și mai cu seamă a nu ieși niciodată din cuvântul celor ce i-au făcut oameni, în momentul când li se cerea să voteze cu mâna sus oarece mișmașuri ce rotunjeau veniturile celor ce se știau stăpâni peste clasa politică de mioare, oi blajine ce pășteau liniștite din palma ciobanului, un baci făcut frate de sânge cu lupii.

Despre clasa politică Caragiale mai afirmase cândva că: ,,Te-ai ridicat atât de sus, iubitul meu amic, încât de-aici de jos, te văd atât de mic!” Și apoi, răspunsul primit de către Nenea Iancu era cel așteptat: ,,Dacă Caragiale nu pricepe politichia ar fi bine să-și vază de treburile sale, căci ce, politica este pentru fiștecare?”

Pe de altă parte, societatea românească dădea și dumneaei din umeri asemeni celorlalți, căci nu era chiar dânsa sortită a rămâne în urma cârdului. Când și unde s-a văzut vreodată ca societatea să nu meargă pas la pas cu evoluția legilor date de către fruntea țării? Găina de unde scurmă de acolo mănâncă și societatea tocmai asta reușea să fie, o găină ce uita să se mai ouă, dar avea pretenții ca dumnealui cocoșul să clocească ouăle pe care găinile ar fi trebuit să le aibă. Incultura flutura precum flamura în vânt, iar josnicia caracterului uman atinsese grosul obrazului, fiecare încercând a părea ceea ce nu este și mai ales a trona pe bulevarde, precum muștele în roi, căutând a părea grăbiți în oarece treburi, îndeletniciri ce în fața celorlalți le-ar fi dat o mare importanță de oameni aplecați spre trudă. În rest doar bârfă, berărie și birjari care să-i plimbe de ici colo, etalându-și din pernele caleștilor hainele croite la croitori cu renume, mustețurile scrobite și bastoanele folosite drept impropriu menirii lor de sprijin, ci mai degrabă o garderobă de asorte cu pălăria.

Și atunci, analizându-i și pe unii și pe alții, nu aveau cu toții dreptate sărind la beregata lui Nenea Iancu? Nu cumva se înșela amarnic când afirma astfel de palavre la adresa proștilor? Căci după părerea lor, era într-o mare necunoștință de cauză! Ce știa dumnealui despre cunoașterea lumii? Ce știa un coate-goale acuzat de către Caion că a plagiat ,,Năpasta” după o piesă ungurească intitulată „Nenorocul”, scrisă de un oarecare Kemeny Istvan, o piesă și un scriitor ungur care nu au existat niciodată? Ce dacă nu a existat niciodată acest scriitor ungur! Mai are importanță când a vorbit de proști, rănindu-le sentimentele? Important este și rămâne întrebarea adresată de către cei ce se simt cu musca pe căciulă: ce știe el, un oarecare Caragiale al unei societății în plină civilizațiune, un nene rămas doar cu vorba?

Auzi la dumnealui: proștii mor, dar prostia rămâne! Auzi la el, mojicul! Și mai spui că nu există nicio asemănare cu vremurile actuale? Vorbele scrise ale lui Caragiale vor rămâne actuale în fiecare zi a acestei țări, atât cât va mai fi țară românească. Căci dacă țara se va stinge vreodată, vorbele lui Nenea Iancu îi vor urma pe românii fără de țară până la adâncul vecilor, făcându-i nemuritori. Haideți că glumeam… Făcându-i veșnici nemuritori!